Cuvant indoit de Rusalii: Sfantul Ioan Gura de Aur si IPS Teofan

Cuvant la Sfantul praznic al Cincizecimii,
si pentru ce nu se mai fac acum semne si minuni


Iarăşi praznic şi iarăşi sărbătoare, şi iarăşi Biserica se laudă cu mulţimea fiilor ei. Dar ce folos este din iubirea de fii, când numai la sărbători, iar nu totdeauna vedem feţele cele dorite ale fiilor, ca şi cum ar avea cineva o haină frumoasă şi nu i-ar fi îngăduit s-o poarte totdeauna. Haina Bisericii este mulţimea celor ce vin, precum şi proorocul de demult a vorbit despre Biserică, zicând: „Şi pe toţi aceştia îi vei pune împrejurul tău, ea o cunună de mire şi ca o podoabă de mireasă” (Is. 29, 18).

Deci precum o femeie înţeleaptă şi de bun neam, este cu bună cuviinţă, tot având haine decente, aşa şi Biserica astăzi se arată mai luminoasă, fiind îmbrăcată cu mulţimea trupurilor voastre, ea şi cu o haină potrivită. Că astăzi, nici o parte a ei nu este cu putinţă a se vedea goală, precum în zilele trecute. Dar pricinuitori ai goliciunii ei sunt cei ce numai astăzi au venit, cei ce nu totdeauna acopere pe maica lor. Iar cum că nu mică este pedeapsa a lăsa goală pe mama sa, să ne aducem aminte de o veche istorie, de cel ce a văzut gol pe tatăl său şi a fost pedepsit pentru aceasta (Fac. 9, 22), cu toate că nu acela a dezgolit pe tatăl său, ci numai l-a văzut gol.

Vezi deci cum numai pentru aceasta n-a scăpat de pedeapsă. Cu atât mai mult, cei ce au venit numai astăzi, nu numai că văd goală pe maica lor, ci o şi dezgolesc pe ea. Iar dacă cel ce a văzut goliciunea nu a scăpat de pedeapsă, cei ce o dezgolesc, de care pedeapsă vor fi vrednici ? Acestea le zic nu voind să vă prihănesc, ci ca să fugim de pedeapsă, să fugim de blestemul lui Ham, să urmăm dragostei lui Sim şi lui Iafet şi să acoperim şi noi pururea pe maica noastră.

A se înfăţişa numai de trei ori pe an înaintea lui Dumnezeu este o socoteala iudaicească. Căci către aceia s-a zis : „în trei vremi ale anului te vei arăta înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Ieş. 23, 17). Iar noi totdeauna voieşte Dumnezeu să ne arătăm înaintea Lui. La aceia, depărtările locurilor au făcut să fie numai atâtea adunări, că numai într-un loc era atunci permisă închinarea. Pentru aceasta şi timpurile adunărilor şi a venirilor lor erau puţine. Şi fiindcă numai în Ierusalim, iar nu în altă parte, trebuiau să se închine, pentru aceasta a poruncit ca numai de trei ori într-un an să se arate înaintea lui Dumnezeu, îndreptându-i la aceasta lungimea căii.

Iar pentru noi nici un fel de îndreptare nu avem. Aceia erau împrăştiaţi pe tot pământul, căci zice: „Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer” (F. Ap. 2, 5), iar noi în această cetate suntem, locuim între aceleaşi ziduri şi de multe ori numai o uliţă ne desparte de biserică, totuşi ca şi cum am fi despărţiţi cu nenumărate noianuri ale mării, aşa de puţine ori venim la această sfântă adunare. Acelora le-a poruncit numai în trei vremi ale anului să prăznuiască, iar nouă ne-a poruncit pururea să facem aceasta, că permanent la noi este praznic. Şi ca să cunoaşteţi că este pururea praznic, voi spune pricinile sărbătorii şi veţi vedea că în fiecare zi este praznic.

Deci la noi cel dintâi praznic este Epifania, adică Arătarea Domnului. Şi care este pricina praznicului? Dumnezeu pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit (Varuh 3, 38). Dumnezeu-Fiul Cel Unu-Năseut cu noi a fost şi nu numai a fost, ci pururea este. „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20). Pentru aceasta în toate zilele putem săvârşi Arătările Domnului.

Dar praznicul Paştelor ce voieşte ? Care este pricina lui ? Prin el vestim moartea Domnului, căci aceasta este Paştile. Dar nici aceasta n-o facem în vreme hotărâtă. Că voind Pavel să ne izbăvească de aşteptarea vremurilor şi arătând că pururea putem face Paştile, zice: „Căci de câte ori veţi mânca Pâinea aceasta şi veţi bea din paharul acesta, moartea Domnului vestiţi” (I Cor. 11, 25). Deci de vreme ce pururea putem vesti moartea Domnului, pururea putem săvârşi şi Paştile.

Voiţi să cunoaşteţi că şi praznicul acesta de azi se poate prăznui în fiecare zi şi mai ales că este în fiecare zi ?

Să vedem care este pricina praznicului acestuia ? Pentru că Duhul Sfânt a venit la noi. Şi precum Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut este împreună cu oamenii cei credincioşi, aşa şi Duhul lui Dumnezeu.

Dar de unde este arătată aceasta? „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului…” (In. 14, 15 – 17). Deci precum a zis Hristos că este cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului şi pentru aceasta putem oricând să săvârşim Arătările, aşa a zis şi despre Duhul ca în veac este cu noi şi putem deci săvârşi totdeauna praznicul a Cincizeci de zile.

Şi ca să cunoaşteţi că nu este cu putinţă totdeauna să prăznuim şi nu numai la vreme rânduită, ascultaţi pe Pavel ce zice : „De aceea să prăznuim…”. Cu toate că nu era atunci praznic, când scria acestea, nici Paştile, nici Arătările, nici praznicul a Cincizeci de zile, dar a zis să prăznuim, arătând că nu vremea face praznicul, ci conştiinţa cea curată. Că praznicul nu este altceva, fără numai veselie, iar veselia cea duhovnicească nu din altceva se pricinuieşte, ci numai din lucrarea faptelor bune. Iar cel ce are conştiinţa curată şi fapte bune, totdeauna poate să prăznuiască.

Deci aceasta arătând Pavel, zice : „De aceea să prăznuirn nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului” (I Cor. 11, 25). Vezi că nu te-a legat cu perioadele vremii, ci a poruncit să ai numai conştiinţă curată ? Voiam ca tot cuvântul să-l cheltuiesc la această pricină, că cel ce, după multă vreme, prinde pe vreunii în mâinile sale şi nu lesne îi slobozeşte pe ei. Deci şi noi, fiindcă după un an aţi venit în mrejele noastre, nu voiam să vă lăsăm, dar ca să nu vă duceţi lipsiţi de cuvintele cele pentru Praznic.

Să trecem deci cuvântul la pricina Sărbătorii.

Multe bunătăţi şi de multe ori au venit din cer pe pământ la neamul omenesc. Dar ca cele de astăzi, niciodată nu s-au pogorât. Dar să vedem în ce fel au fost cele de mai înainte şi în ce fel sunt cele de astăzi, ca să cunoaştem deosebirea lor. „Şi a plouat peste ei mană şi pâine cerească le-a dat lor. Pâine îngerească a mâncat omul…” (Ps. 77, 28 – 29). Mare lucru cu adevărat este şi vrednic de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Apoi : „Şi a căzut foc de la domnul din cer şi a mistuit jertfa…” (III Împ. 18, 38) iar pe poporul evreiesc care rătăcea l-a îndreptat. Şi toţi topindu-se de foame, s-a pogorât iarăşi ploaia şi a făcut multă îndestulare a roadelor (Idem 18, 45). Mari sunt şi acestea şi minunate. Dar mult mai mari sunt cele de faţă, de daruri duhovniceşti s-au pogorât de sus. Care nu pornea că nu mană, nici foc, nici ploaie s-a pogorât astăzi, ci potop pământul spre rodire, ci îndupleca firea omenească să dea plugarului ceresc rodul faptei bune.

Cei ce au primit de acolo o picătură, îndată s-au uitat pe sine şi deodată pământul s-a umplut de îngeri. Nu de îngeri cereşti, ci de cei care în trup omenesc au lucrat fapta bună potrivită puterilor celor fără de trup. Că nu aceia s-au pogorât jos, ci, ceea ce este mai de mirare, aici de jos s-au suit la fapta bună a acelora. Şi nu lepădând trupul petreceau numai cu sufletele, ci rămânând în firea lor, cu voinţa cea liberă s-au făcut îngeri. Şi ca să cunoşti că pedeapsa cea mai dinainte, când a zis : „Că pământ eşti şi în pământ te vei, întoarce” (Fac. 2, 19), nu a fost pedeapsă, te-a lăsat să petreci pe pământ, ca mai mult să se arate puterea Duhului, care prin trup de ţărână lucrează unele ca acestea.

Că s-a văzut limbă de lut poruncind diavolilor, s-a văzut mână de lut vindecând boli şi mai ales nu numai mână de lut, ci ceea ce este mai de mirare, umbre de trupuri de lut biruind şi moartea şi puteri fără de trupuri, adică pe diavoli. Şi precum când se arată soarele fuge întunericul, fiarele se afundă în vizuinele lor, ucigaşii, tâlharii şi jefuitorii de morminte aleargă la vârfurile munţilor, aşa şi Petru arătându-se şi glas slobozind, se izgonea întunericul înşelăciunii, se departe diavolul, se ridicau patimile trupurilor, se vindecau bolile sufletelor, se izgonea toată răutatea, se întorcea pe pământ fapta bună. Şi dacă cineva ar fi putut scoate din vistieriile împărăteşti aur, argint şi pietre scumpe, măcar o mică părticică, mare bogăţie iar fi pricinuit, aşa şi din gurile Apostolilor  –  vistierii împărăteşti fiind gurile lor, având în ele bogăţii de daruri – dacă primea cineva un singur cuvânt, mare bogăţie duhovnicească îi pricinuia.

Atunci cu adevărat cuvintele Domnului : „Dorite (erau) mai mult decât aurul şi decât piatra cea de mare preţ; şi mai dulci decât mierea şi fagurele” (Ps. 18, 11). Căci ceea ce nu putea face aurul, nici piatra scumpă, făceau cuvintele lui Petru. Căci câţi talanţi de aur puteau să vindece pe cel olog din naştere ? Dar cuvântul lui Petru a putut să vindece această betejune a firii, căci a zis : „întru numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă” (F. Ap.  3, 6). Şi cuvântul lucru s-a făcut.

Ai văzut cum cuvintele apostolilor erau mai dorite decât aurul şi piatra cea scumpă ? Ai văzut cum că vistierii împărăteşti erau gurile lor ? Cu adevărat doctori, plugari şi cârmaci ai lumii erau aceia. Doctori pentru că vindecau boalele, plugari pentru că semănau cuvântul dreptei credinţe şi cârmaci pentru că au plutit peste marea lumii acestei a şi au încetat furtuna înşelăciunii.

De aceia uneori le zice : „Vindecaţi pe cei bolnavi…” (Mt. 1, 8), alteori : ,,Eu vă trimit să seceraţi, ceea ce voi n-aţi ostenit…” (In. 4, 38) şi în altă parte : „…şi vă voi face pescari de oameni” (Idem 4, 19), iar către Petru a zis : „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni” vorbind mai întâi ca unor doctori, apoi ca unor plugari, apoi ca unor cârmaci şi pescari. Şi se vedeau minuni peste minuni.

Firea noastră, mai înainte cu zece zile s-a suit pe scaunul cel împărătesc, iar astăzi Duhul Sfânt s-a pogorât la firea noastră. A suit Domnul pârga noastră şi a coborât pe Duhul Sfânt. Alt Domn, zic, care împarte darurile, căci şi Duhul este Domn, şi s-a împărţit între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt iconomia cea pentru noi. Încă nu avea Hristos zece zile de când se înălţase şi ne-a trimis daruri duhovniceşti, daruri ale împăcării. Şi ca nimeni să nu se îndoiască şi să fie nedumerit, după ce Hristos s-a înălţat la Tatăl, împăcându-ne cu El şi făcându-ni-L milostiv, ne-a trimis nouă îndată darurile împăcării.

Căci când se împacă vrăşmaşii între ei, îndată după împăcare urmează ospeţele, închinările pentru sănătate şi darurile. Deci noi am trimis credinţă şi am primit daruri, am trimis ascultare, şi am primit dreptate.

Şi ca să înţelegeţi că darea Duhului Sfânt este dar al împăcării cu Dumnezeu, voi încerca să vă încredinţez aceasta din Scripturi. Mai întâi voi face cuvântul lămurit cu cele dimpotrivă, adică atunci când Dumnezeu se mânie pe noi, opreşte darul Duhului. Dacă te vei încredinţa că semn al mâniei lui Dumnezeu este lipsa Duhului Sfânt şi vei vedea iarăşi Duh Sfânt trimiţându-se, vei ştii că de n-ar fi fost împăcare, nu s-ar fi trimis Duhul Sfânt. Deci de unde vom cunoaşte aceasta ?

Eli era bătrân, blând şi înţelept, dar nu ştia să îndrepteze vicleşugul copiilor săi, ci peste măsură îi iubea. Auziţi cei care aveţi copii, ca măsurată să faceţi dragostea faţă de ei. Şi Eli din pricina  aceasta  întărâtând  pe Dumnezeu la  atâta mânie L-a adus încât şi-a întors mila Sa de la tot neamul lui. Şi arătând aceasta scriitorul, zice : „Cuvântul era scump şi nu era vedere aievea” (I Împ. 3, 1). Prin „scump” arată că era foarte rar, darul proorociei. Altul plângând şi tânguindu-se din pricina mâniei lui Dumnezeu, zicea: „Nu este domn, nici prooroc în vremea  aceasta”  (In.  7,  89).  Iar  evanghelistul zice:  „Căci încă nu era Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese proslăvit” (In. 7, 39).

Nu era dat Duhul Sfânt oamenilor, pentru că Iisus nu se răstignise. Cuvântul „nu se proslăvise”, înseamnă că nu se răstignise ; că deşi lucrul era de ocară, dar fiindcă se făcea pentru cei ce-i iubea, evanghelistul îl numeşte proslăvire.

Şi pentru care  pricină, spune-mi,  mai  înainte  de Cruce nu s-a dat Duhul ? Pentru că lumea era în păcate, în vrajbă şi în necinste şi pentru că încă nu se jertfise Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii. Deci, fiindcă nu se răstignise Hristos, nu se făcuse nici împăcarea. Şi fiindcă nu se făcuse împăcare, nici Duhul nu fusese trimis.  Pentru aceasta semnul împăcării este trimiterea Duhului Sfânt. De aceea şi Hristos zice: „Vă este de folos să Mă duc. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul  nu va  veni  la  voi…”   (Idem   16,   7).  De  nu Mă voi duce şi voi împăca pe Tatăl, nu vă voi trimite vouă pe Mângâietorul. Aţi văzut prin câte dovezi v-am arătat că lipsa Duhului Sfânt dintru oameni este semn al mâniei lui Dumnezeu.

„Cuvântul era scump şi nu era vedenie aievea”, „Că nu este domn, nici prooroc în vremea aceasta”, „Căci încă nu era Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese proslăvit” şi „Vă este de folos ca să Mă duc, căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni. la voi…”. Iată deci că semn al mâniei lui Dumnezeu este lipsa Duhului Sfânt. Iar când vei vedea Duh Sfânt trimiţându-se din destul, cu nimic să nu te îndoieşti pentru împăcare.

Şi unde este, vei zice, Duhul Sfânt acum ? Că atunci se făceau semne, morţii se sculau şi leproşii se curăţeau. Dar acum de unde vom arăta că este la noi Duhul Sfânt ? Nu vă temeţi. Că vă voi dovedi că şi acum este Duh Sfânt întru noi. Cum şi în ce chip? De nu ar fi Duh Sfânt întru noi, cum aceştia care în această noapte s-au luminat (sau botezat), s-au izbăvit de păcate? Că nu este cu putinţă a ne izbăvi de păcate fără de lucrarea Duhului. Şi ascultaţi pe Pavel zicând: ,,Căci şi noi eram altădată fără de minte, neascultători, amăgiţi slujind poftelor şi multor feluri de desfătări… Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-a arătat, El ne-a mântuit nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui milă, prin baia naşterii celei de-a două şi prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit. 3, 3, 4 – 5) altă parte zice : „Nu vă înşelaţi nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici preadesfrânaţii, nici malahienii, nici sodomiştii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”.

Ai văzut toate chipurile răutăţii ? „Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, v-aţi sfinţit, v-aţi îndreptat…”. Cum ? Ascultă. „Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (I Cor. 6, 9 – 10, 11). Ai văzut că Duhul Sfânt a şters toată răutatea aceea.

Unde sunt acum cei ce hulesc stăpânirea Duhului? Că de nu iartă păcatele în zadar se dă la botez. Iar de iartă păcatele, în zadar se huleşte de eretici. Şi fiindcă nu era Duh Sfânt, nu puteam chema pe Domnul Iisus, că „nimeni nu poate să zică Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (Idem 12, 3). Şi de nu ar fi fost Duh Sfânt, noi credincioşii nu ne-am fi putut ruga lui Dumnezeu, nici am fi putut zice: „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri”.

Deci precum nu putem numi Domn pe Iisus fără de cuvânt, tot aşa nici Tată nu putem numi pe Dumnezeu; Dar de unde este arătat ? De la acelaşi apostol, căci zice: „Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte !” (Gal. 4, 6). De aceea când chemi pe Tatăl, cugetă că Duhul atingând sufletul tău, te-a învrednicit de chemarea aceea.

De nu era Duhul, nu ar fi fost cuvântul înţelepciunii şi al cunoştinţei în Biserică. „Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt, cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei” (I Cor. 12, 8). De nu ar fi fost Duh Sfânt, nu ar fi fost în Biserică, păstori şi dascăli, că şi aceştia prin Duhul Sfânt se fac, precum zice Pavel: „…întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu…” (Fp. 20, 28). Vezi că şi lucrarea aceasta prin Duhul se face. De nu ar fi fost Duh Sfânt, nu aţi fi răspuns toţi într-un glas: Şi duhului tău, Părintelui şi Dascălului nostru de obşte, când cu puţin mai înainte s-a suit pe acest scaun sfânt şi v-a dat tuturor pace. Pentru aceasta nu numai când stă pe scaun şi vorbeşte către voi, nici numai când se roagă pentru voi răspundeţi acest cuvânt, ci şi când stă la acest sfânt jertfelnic şi aduce jertfa cea înfricoşată. Iar cei ce sunt învăţaţi întru cele ale Tainelor ştiu ceea ce face, că nu se atinge de cele puse înainte până nu vă va cere vouă darul de la Domnul, zicând : „Harul Domnului nostru Iisus Hristos…” şi celelalte, iar voi răspundeţi : «Şi duhului tău», prin răspunsul acesta arătaţi că cel ce este de faţă nu el lucrează singur, nici aceste isprăvi nu sunt ale firii omeneşti, ci darul Duhului venind de faţă săvârşeşte această Jertfă de taină; că deşi om este cel ce este de faţă, dar Dumnezeu este Cel ce lucrează printr-ânsul.

Deci nu lua aminte la firea celui ce se vede, ci pune în mintea ta că darul cel nevăzut face acestea. Nimic omenesc nu este ceea ce se face la acest sfânt jertfelnic. De nu ar fi fost Duhni nu s-ar fi întemeiat Biserica. Dar devreme ce s-a întemeiat şi lucrează, arătat este că Duhul e de faţă.

Dar pentru care pricină nu se mai fac semne acum ? Pentru că de la mulţi aud acestea şi deseori între ei se întreabă, de aceea luaţi aminte cu dinadinsul.

De ce atunci, toţi cei ce se botezau, vorbeau în limbi, iar acum nu? Să ne învăţăm întâi ce este a vorbi în limbi şi atunci vom spune şi pricina.

Deci ce este a vorbi în limbi ? Cel ce se boteza îndată vorbea în limba indienilor, a egiptenilor, a perşilor, a sciţilor, a tracilor; aşa că un om vorbea în multe limbi. Şi aceştia de acum de s-ar fi botezat atunci, i-ai fi auzit şi pe ei vorbind în multe limbi. Aceasta ne-o arată Pavel, zicând: „Şi găsind câţiva ucenici, a zis către ei : Primit-aţi voi Duhul Sfânt când aţi crezut? Iar aceia au zis către el: Dar nici n-am auzit dacă este Duh Sfânt”. Şi apoi botezându-i şi „puindu-şi Pavel, mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi…” (F. Ap. 19, 1 – 2, 6). Deci pentru care pricină s-a luat de la oamenii de acum darul acesta ? Nu pentru că ne necinsteşte Dumnezeu pe noi, ci dimpotrivă pentru că ne iubeşte foarte mult. Cum ? Eu vă voi spune.

Oamenii de atunci de curând fiind izbăviţi de idoli, aveau mintea groasă şi nesimţitoare şi erau dedaţi numai la lucrurile cele trupeşti, neavând nici o înţelegere faţă de darurile cele netrupeşti şi nici nu ştiau ce este darul duhovnicesc, care se priveşte numai cu credinţa. Pentru aceasta se făceau semne.

Unele dintre darurile cele duhovniceşti sunt nevăzute şi numai cu credinţa se înţeleg, iar altele au şi semne văzute spre încredinţarea celor necredincioşi. Adică, iertarea păcatelor este lucrare duhovnicească, care se înţelege cu gândul, este deci dar nevăzut. Pentru că nu vedem cu ochii trupului, cum se curătesc deci păcatele ? Cel ce se curăţeşte, sufletul este. Însă sufletul cu ochii trupului nu se vede. Deci curăţirea păcatelor este un dar care se înţelege cu mintea şi nu poate fi văzut de ochii trupeşti. A vorbi în limbii este tot o lucrare a Duhului care cu mintea se înţelege, dar are şi un semn văzut lesne de înţeles de cei necredincioşi. Acesta este sunetul cuvântului rostit cu limba, care auzindu-se, face dovada lucrării celei nevăzute dinlăuntru, care se face în suflet.

Dar acum eu nu am trebuinţă de semne, căci Pavel zice : ..Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos” (I Cor. 12, 7). Dar care este pricina ? Pentru că şi fără de semne am învăţat să cred în Stăpânul. Cel ce nu crede are nevoie de semne, iar fiindcă cred, nu am trebuinţă de probe, nici de semne. Şi cu toate că nu voi vorbi în limbi, totuşi ştiu că m-am curăţit de păcate. Iar cei de atunci nu credeau de nu vedeau semne, ca o garanţie a credinţei, pe care voiau s-o primească. Deci nu ca celor credincioşi se dădeau semnele, ci ca celor necredincioşi, ca să devină credincioşi. Aşa şi Pavel zice: „Semnele nu sunt pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi” (Idem 14, 22).

Vedeţi că Dumnezeu a luat de la noi arătarea semnelor nu ca să ne necinstească, ci ca să ne cinstească. Şi a făcut aceasta arătând că acum noi credem în El fără de semne şi minuni. Iar aceia de nu ar fi avut mai întâi semne sau probe, nu ar fi crezut în El, prin lucrările cele nevăzute. Dar eu şi fără de acestea arăt toată credinţa. Iată deci pricina pentru care nu se mai fac acum semne.

Voiam şi pentru pricina praznicului să vorbesc şi să arăt ce este praznicul a Cincizeci de zile şi să arăt pentru ce în praznicul acesta s-a dat darul, de ce în limbi de foc şi pentru ce după zece zile, dar văd că se întinde cuvântul de învăţătură. Pentru aceasta adăugând puţine voi înceta cuvântul. „Şi când a sosit ziua Cincizecimii…” li s-au arătat lor, împărţite, limbi ca de foc…” (Fp. 2, 1, 3). Nu de foc, ci „ca de foc”, ca nimic simţit să nu cugeti pentru Duhul.

Şi precum la curgerile Iordanului, nu porumbel s-a pogorât, ci ,.în chip de porumbel” (Lc. 3, 22), aşa şi aici, nu foc, ci chip de foc. Şi iarăşi puţin mai sus zice : „..ca de suflare de vânt ce vine repede” (Fp. 2. 21). Nu zice ,,ca o suflare de vânt ce vine repede”, ci „ca de suflare de vânt…”. Şi pentru care fapt Iezechil ia darul proorociei prin carte şi nu prin asemănare de foc ca apostolii ? Că zice : ,,Şi a băgat în gura mea cartea aceea… Şi am mâncat-o şi s-a făcut gura mea dulce ca mierea” (Iez. 3, 2, 3). Iar pentru apostoli zice că li s-au arătat limbi de foc.

Deci pentru care pricină acolo carte şi scriere, iar aici limbă şi foc ? Pentru că acela se ducea să mustre păcate şi să plângă necazurile iudaiceşti, iar aceştia ieşeau să mistuiască păcatele lumii. Pentru aceasta acela a luat carte în care se pomeneau greutăţile ce au să fie, iar aceştia au luat foc, ca să ardă păcatele lumii si să prăpădească toate relele. Şi precum focul de va cădea în mărăcini, pe toţi cu lesnire îi va arde, aşa şi darul Duhului mistuia păcatele oamenilor. Dar evreii cei nesimţitori, când se făceau acestea, în loc să se spăimânteze, să se cutremure şi să se închine Celui ce a dat Darul, ei iarăşi îşi arătară nebunia loc, prihănind cu beţia pe apostolii cei plini de Duhul Sfânt, zicând : „…că sunt plini de must” (Fp. 2, 13).

Pune în minte nemulţumirea şi necunoştinta oamenilor şi cugetă la mulţumirea şi bunătatea îngerilor. Că îngerii când au văzut Pârga noastră suindu-se, se bucurau şi ziceau: „Ridicaţi căpetenii porţii voastre, şi vă ridicaţi porţile cele veşnice si va intra Împăratul slavei” (Ps. 23, 7). Iar oamenii văzând darul Duhului pogorându-se la noi zice că sunt beţi cei ce au primit darul. Şi nici vremea anului nu i-a înţelepţii că în vremea primăverii nu se găseşte nicăieri must. Dar să-i lăsăm pe aceia, şi să cugetăm la darul şi răsplătirea iubitorului de oameni Dumnezeu.

A luat Hristos pârga firii noastre şi ne-a dat darul Duhului. Şi precum după un război îndelungat se face pace şi se risipeşte vrajba, iar cei ce erau învrăjbiţi între ei îşi dau unii altora încredinţări de pace, aşa şi între Dumnezeu şi oameni s-a făcut. A trimis Hristos ca zălog şi încredinţare pârga noastră lui Dumnezeu şi ne-a trimis în schimb ca zălog şi încredinţare pe Duhul Sfânt. Şi avem acest semn de încredinţare, din neam împărătesc. Căci Duhul Sfânt care ni s-a trimis nouă este din Fiinţa cea împărătească, iar Cel ce de la noi S-a înălţat la ceruri este de neam împărătesc, fiind din seminţia lui David.

Pentru aceasta nu mă mai tem, căci Pârga noastră stă sus. De aceea şi despre viermele cel neadormit de-mi va spune cineva, sau despre focul nestins, sau despre alte chinuri şi pedepse, nu mă mai tem.

Şi nu că nu mă tem, dar nu deznădăjduiesc de mântuirea mea, că de nu ar fi pregătit Dumnezeu mari bunătăţi pentru neamul nostru, nu ar fi luat sus pârga noastră. Mai înainte de aceasta, când priveam la cer şi cugetam la puterile cereşti simţeam marea noastră sărăcie, dar acum; privind în sus la Scaunul cel împărătesc, unde stă firea cea luată de la noi, vedem neamul nostru cel bun. Deci să ne gătim ca să nu cădem din slava aceea.

Căci precum Fiul Omului s-a suit cu trup la Cer, tot aşa va veni negreşit şi nu va zăbovi să ne judece. Va veni aducând cu sine oştiri, cete de îngeri, mulţimi de arhangheli, adunări de mucenici, rânduieli de drepţi, soboare de prooroci şi apostoli, iar în mijlocul acelor nematerialnice oştiri, cu negrăită şi nevăzută slavă Se va arăta Împăratul.

Deci toate să le facem, ca să nu cădem din slava aceea. Voiţi să vă spun şi cele mai înfricoşate ? Nu ca să vă spăimântez, ci ca să vă îndreptez. Atunci râu de foc va curge înaintea Aceluia, cărţile se vor deschide, judecată groaznică şi înfricoşată se va aşeza, unde se citesc din cărţi faptele vieţii noastre. Şi multe se vorbesc de Prooroci despre cărţile acelea. Moise zice: „Şi acum de voieşti să le ierţi lor păcatul, iartă-l, iar de nu şterge-mă şi pe mine din cartea care o ai scris. (Ieş. 32, 32).

Hristos a zis către ucenicii Lui : „Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Le. 10, 20). Tar proorocul David zice: „În cartea ta toţi se vor scrie; zi de zi se vor săvârşi şi nici una din ele nu va fi nescrisă” (Ps. 138, 16). Şi iarăşi: „Şterşi să fie din cartea celor vii şi cu cei drepţi să nu se scrie” (Ps. 68, 32). Vezi că unii se şterg, iar alţii se scriu. Voieşti să cunoşti că nu numai cei drepţi se scriu în cărţile acelea, ci şi păcatele noastre sunt scrise acolo ?

Este vreme de praznic, să învăţăm deci despre lucruri care pot să ne izbăvească de osândă. Înfricoşat este cuvântul, dar de trebuinţă şi folositor. Că ne izbăveşte de ispitirea şi cercarea lor prin lucru.

Deci să credem că păcatele se scriu, şi ceea ce aici se vorbeşte, îndată Sus se scrie.

Dar de unde este arătată aceasta ? De la Maleahi care zice: „Vai celor ce întărâtă pe Domnul… ?”. Şi cum Îl întărâtă pe El ? „Când ziceţi : «Tot cela ce face rău este bun înaintea Domnului». Cuvinte ale slugilor celor nemulţumitoare sunt acestea, şi de unii ca aceştia are El plăcere»” (Mal. 2,  17). Şi că: „Deşert este cel ce slujeşte lui Dumnezeu, şi ce este mai mult că am păzit poruncile Lui… Şi acum fericim pe cei străini şi se zidesc toţi cei ce fac fărădelege”  (Mal.  3,   14,   15).  Ca şi cum  ar zice: Noi  în fiecare zi slujim şi alţii se îndulcesc de cele bune. Unele ca acestea zic de multe ori şi supuşii pentru stăpâni.

A zice om către om acestea nu este un lucru aşa greu, cu toate că este. Dar a zice acestea către Stăpânul lumii, către Stăpânul cel milostiv şi iubitor de oameni,  este  un  lucru vrednic de toată osânda şi de cea mai mare pedeapsa. Şi ca să vezi că aceste cuvinte se  scriu,  ascultă  ce  zice  iarăşi  Proorocul :  ,.Şi  a   ascultat Domnul şi a auzit şi a scris în cartea celor vii, spre pomenire înaintea    Sa…” (Idem  3,  17).  Şi toate se scriu    şi nu Dumnezeu ne va aduce aminte de ziua în care s-au făcut, ci va pune în mijloc cartea spre mustrare şi prihănire.

Oare am cutremurat mintea voastră cu frica ? Mai înaintea mea şi apoi a voastră. Dar voi înmuia cuvântul. Şi nu cuvântul, ci frica. Şi nu o voi înmuia, ci o voi mângâia. Ca să rămâie şi să curăţească mintea noastră. Iar partea cea nesuferită a ei s-o ridicăm, ca să fie ea suferită de voi.

Şi, cum vom putea s-o ridicăm ? Dacă vom arăta că păcatele nu numai se scriu, ci se şi şterg. La judecata cea lumească cele zise acolo de cel ce se judecă se scriu negreşit totdeauna şi nu se pot şterge. Iar din cartea aceea, de ai vorbi cuvinte rele, de vei voi, se şterg. Dar de unde este arătat ? Din Scriptură, că zice: „întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le” (Ps. 50, 11). Şi nimeni nu va putea şterge ceea ce nu este scris. De aceea, fiindcă erau scrise, se roagă să se şteargă. Învaţă şi cum se şterg, zicând : „Cu milosteniile şi cu credinţa se curăţesc păcatele…” (Pilde 15, 29). Şi nu numai că se şterg, ci se şi curăţesc, încât nici urmă a lor nu mai rămâne. Şi nu numai cele de după botez se şterg, ci şi cele ce mai înainte de baie s-au scris, toate se şterg cu apa botezului. şi cu Crucea lui. Hristos, precum zice Pavel: „Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui şi l-a luat din mijloc pironindu-L pe Cruce” (Col. 2, 14).

Ai văzut cum s-a şters acel zapis ? Şi nu numai că s-a şters, ci s-a şi rupt de piroanele Crucii, încât s-a făcut netrebnic şi nefolositor. Şi păcatele cele înainte de botez s-au şters cu darul, cu puterea şi cu iubirea de oameni a lui Hristos, Celui ce S-a răstignit. Iar cele de după botez, ca să se şteargă iarăşi, este nevoie de multă osârdie, pentru că nu mai este a doua baie. Ce este nevoie de lacrimile noastre, de pocăinţă, de mărturisire, de milostenie, de rugăciune şi de toată fapta bună.

Iată că şi după botez se curăţesc păcatele noastre, dar cu multă osteneală şi durere. Deci să arătăm toată osârdia ca pe cele făcute să le ştergem aici, ca să ne izbăvim de ruşinea şi de osânda ce ne aşteaptă. Şi măcar de am greşit cu nenumărate păcate, dar, de vom voi, toate aceste sarcini vom putea să le lepădăm. Să voim dar ! Că mult mai bine este ca aici puţin să ne ostenim şi să ne izbăvim de nesuferita osândă, decât să ne lenevim în această puţină vreme şi să cădem în acele chinuri fără de sfârşit.

Şi este vremea să repetăm cele ce am zis. Am certat pe cei ce vin numai după un an şi lasă pe Maica lor Biserica goală. Le-am adus aminte de o istorisire veche, de blestem şi de binecuvântare. Am vorbit despre praznicele iudaiceşti şi pentru care pricină a poruncit Dumnezeu ca iudei de trei ori într-un an să se adune la Ierusalim. Am zis că sărbătoare şi praznic a Cincizeci de zile este totdeauna, de asemenea şi Paşti şi Epifanie. Am zis că praznicul îl face conştiinţa curată şi faptele bune. După aceea ne-am abătut la darurile ce se pogoară de sus. Am zis că acestea sunt semn al împăcării.

Am arătat că este de faţă Duhul Sfânt la iertarea păcatelor, în cuvântul către păstori, în cuvântul înţelepciunii şi al cunoştinţei, în hirotonii, la Jertfa ce-a de taină. Am zis că avem semne de încredinţare şi mărturii sfinte. Am adaos pricina pentru care acum s-au ridicat semnele. După aceea v-am pomenit de înfricoşata Judecată şi de cărţile cele ce se vor deschide atunci şi cum că toate păcatele noastre se scriu. Am arătat că se şterg iarăşi de vom voi. De toate acestea aduceţi-vă aminte.

Iar de nu este cu putinţă ca de toate, aduceţi-vă aminte cel puţin de cuvântul cel pentru cărţi. Şi toate câte veţi vorbi, cu grijă să le vorbiţi, ca şi cum ar fi de faţă cel ce scrie ; şi ţineţi în minte cuvântul acesta totdeauna proaspăt. Ca cei scrişi în cartea dreptăţilor, să adăugaţi isprăvi şi fapte bune. Iar cei ce avem scrise păcate multe, ştergându-le pe ele aici, să ne izbăvim atunci de înfăţişarea aceea. Căci este cu putinţă, precum am arătat, prin osârdie, prin rugăciune şi evlavie sporită să ştergem toate păcatele cele scrise.

Deci la aceasta în toată vremea să ne sârguim, ca mergând acolo să putem dobândi iertăciune şi să scăpăm de chinurile cele nesfârşite. De care, fie ca toţi să ne izbăvim şi să ne învrednicim de împărăţia cerurilor, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh I se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(din “Omilii si cuvantari” – Sf. Ioan Gura de Aur)

IPS Teofan – Cuvant la Pogorarea Sfantului Duh: Piedicile in calea Duhului Sfant


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s