Ortodoxia – „Dreapta Credinţă”

in duhul ortodoxiei
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă pe mine păcătosul!

De 2000 de ani, mama Biserică s-a tot fărâmiţat în bucăţi şi bucăţele… Avem astăzi trei mari ramuri creştine, extrem de bine cunoscute, chiar şi în rândurile necreştinilor – Protestantismul, Catolicismul(papismul) şi Ortodoxia. În prezent, Catolicismul deţine cel mai mare număr de adepţi, peste 1,1 miliarde. Ortodoxia se situează pe locul al doilea – peste 200 milioane, iar pe ultimul loc protestantismul şi neoprotestantismul.
„Fiindcă sunt român şi îmi iubesc limba, voi evita cuvântul Ortodoxie, şi voi folosi traducerea sa, mai aproape de înţelesul românului – Dreaptă Credinţă.” Aşa încep de cele mai multe ori o discuţie cu o persoană aparţinând unei alte confesiuni. Reacţia este una cam neplăcută, dar „Ortodoxie” asta reprezintă. Haideţi să vedem şi de ce…

Începuturile

Creştinismul timpuriu a fost scăldat în sângele a numeroşi martiri. Mulţi dintre aceştia au fost trecuţi şi în rândurile Sfinţilor, alţii au rămas însă necunoscuţi. Prigoanele primelor veacuri creştine au fost multe şi aprige, ca şi semnele prin care s-a răspândit creştinismul. Semne făcute de apostolii, urmate apoi de sfinţi, ca de exemplu Sf. Mare Mucenic Gheorghe. Astfel de semne erau vitale în răspândirea unei credinţe fragede şi lipsite de apărare laică (la propriu). Răspândirea în primele veacuri(perioada cea mai grea) nu a avut loc prin forţă militară – metodă folosită în răspândirea religiilor politeiste şi chiar şi în Islam. Totuşi, s-a reuşit. Creştinismul a fost scos la lumină, din catacombe şi peşteri, odată cu venirea la tronul Romei a lui Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus…sau după numele mai cunoscut, Constantin cel Mare(n. 27 februarie 272 – d. 22 mai 337) . Acesta a legalizat în cadrul Imperiului Roman, credinţa creştină, convertindu-se el însuşi la aceasta. Apoi a încreştinat o numeroasă parte din Imperiu. Fără această intervenţie, care nu a anihilat complet prigoanele, creştinismul ar fi rămas o simplă sectă( precum era considerat în Iudaism, la vremea aceea), puţin răspândită, ce în scurtă vreme ar fi dispărut definitiv. Tot Constantin cel Mare este cel care a convocat primul Sinod Ecumenic, la Niceea, în anul 325.

Sinoadele Ecumenice şi importanţa lor

De-a lungul timpului s-au numărat 7 sinoade pan-ortodoxe(ecumenice). Cu toate acestea mulţi iau în calcul încă două, fiind vorba de întruniri locale, între ierarhii din diferite jurisdicţii Ortodoxe Răsăritene care erau părţi interesate în rezolvarea unor chestiuni specifice. O să le amintim rapid pe toate:

I. Primul Sinod de la Niceea (325) a respins arianismul şi a adoptat Crezul de la Niceea.
II. Primul Sinod de la Constantinopol (381) a revizuit Crezul de la Niceea, dându-i forma care este utilizată până în zilele noastre în Biserica Ortodoxă şi în Bisericile Orientale ne-calcedoniene.
III. Sinodul de la Efes (431) a respins nestorianismul, stabilind că Maica Domnului trebuie numită „Născătoare de Dumnezeu” (în greacă, Theotokos – Θεοτόκος ).
IV. Sinodul de la Calcedon (451) a respins eutihianismul, doctrina monofizită, a descris şi stabilit delimitarea între cele două naturi ale lui Hristos şi a adoptat Crezul de la Calcedon. Acest Sinod şi toate cele următoare nu sunt recunoscute de către comunităţile orientale ortodoxe, din această cauză numite şi ne-calcedoniene sau chiar anticalcedoniene.
V. Al doilea Sinod de la Constantinopol (553) a reafirmat deciziile şi doctrinele explicitate la Sinoadele precedente şi a condamnat noile scrieri ariene, nestoriene şi monofizite.
VI. Al treilea Sinod de la Constantinopol (680-681) a respins monotelismul, declarând că în persoana lui Hristos coexistau două voinţe, cea dumnezeiască şi cea omenească.
Sinodul Quinisext (al cinci-şaselea), numit şi Sinodul in Trullo (trulan) (692) a fost în primul rând un Sinod de natură administrativă care a înălţat câteva canoane cu aplicare locală la statutul de canoane universal aplicabile şi a stabilit principiile disciplinei clerului. Nu este considerat un Sinod de sine stătător, întrucât nu a dezbătut chestiuni doctrinare. Acest Sinod este acceptat de către Biserica Ortodoxă drept parte a celui de-al şaselea Sinod Ecumenic, dar este respins de către romano-catolici.
VII. Al doilea Sinod de la Niceea (787) restabileşte cinstirea icoanelor la sfârşitul primei crize iconoclaste.

Unii creştini ortodocşi (dar nu întreaga Biserică Ortodoxă) consideră şi următoarele două Sinoade ca având caracter ecumenic. Alţii, în schimb, le consideră doar Sinoade locale importante:

VIII. Al Patrulea Sinod de la Constantinopol (879-880) l-a repus în scaunul constantinopolitan pe Sfântul Fotie cel Mare şi a anatemizat pe oricine ar aduce modificări Crezului Niceo-Constantinopolitan, abrogând deciziile Sinodul tâlhăresc din 869-870. Acest Sinod a fost iniţial acceptat în Occident, dar a fost ulterior dezavuat în favoarea Sinodului tâlhăresc care îl înlăturase din scaun pe Fotie.
IX. Al Cincilea Sinod de la Constantinopol (1341-1351) a atestat ortodoxia teologiei isihaste, aşa cum era ea formulată de Sf. Grigorie Palama şi l-a condamnat pe filosoful occidentalizat Varlaam din Calabria.

Adepţii protestantismului şi neoprotestantismului descalifică vehement importanţa sinoadelor. Mulţi cu argumente de genul „Biblia e suficientă, nu sunt necesare sinoadele bisericii”, alţii chiar ajungând să declare „acestea nu îşi mai găsesc locul(dogmele desprinse din sinoade) în lumea noastră modernă.” Puţini sunt însă cei care şi cunosc ce se petrecea la fiecare Sinod Ecumenic.
Vom lua ca exemplu primul Sinod. Este de menţionat faptul că aceste întruniri durau zile în şir, uneori chiar săptămâni. Există o lista a episcopilor care au participat la primul Sinod Ecumenic, cuprinzând aproximativ 230 de nume. Aici s-a combătut teoria lui Arie(sau Arius). Această erezie susţinea că Iisus Hristos nu are caracter divin, fiind o fiinţă creată(aici a fost introdusă dogma naşterii Fiului din Tatăl – „născut nu făcut”, prezentă şi în Crezul de la Niceea). În cadrul Sinodului aveau loc dezbateri cu caracter filozofic, întrucât erau aduşi până şi sofişti. Având o listă de 230 de participanţi, ţinând zile în şir discuţiile, se poate observa felul în care s-au adoptat dogmele la vremea aceea. Asta înseamnă sobornicitatea Bisericii. Totul se face în Biserică(adunare)! Deci mizăm pe faptul că, până şi o erezie banală, dar bine susţinută, era tratată cu seriozitate şi dezbătută/combătută conştiincios. Astfel de erezii au tot apărut de-a lungul vremurilor, fiind odată combătute şi anatemizate. În prezent, pe la foarte multe culte nou apărute (ca majoritatea neo-protestanţilor), aceste erezii, aceleaşi ca atunci, reapar. Este inutil să se reîntâlnească în sinoade pan-ortodoxe, feţele Bisericii, pentru a le combate, atâta vreme cât ele au fost deja rezolvate…din punctul nostru de vedere. Asta e importanţa Sinoadelor. Ne împiedică să vorbim de două ori…

Papiştii şi Sinoadele Ecumenice

Papalitatea exista şi înainte de marea schismă. Dogma infailibilităţii papei era cea care „lipsea”. Marea Schismă s-a produs în anul 1054. Observăm din datele sinoadelor ecumenice menţionate mai sus, că papii, şi mai târziu „catolicii” punctează acestea în „trecutul comun al celor două biserici surori…” Au fost participanţi, au fost influenţaţi de ele, la vremea aceea. Altfel spus, au fost şi de acord cu ele. Unul din marile motive ce au dus la marea schismă îl reprezintă această dogmă a „infailibilităţii” papei, tradusă ca „ce spune papa nu mai schimbă nimeni”. Dacă au adoptat această dogmă asta ar însemna că şi deciziile papilor ce au precedat marea schismă sunt…incontestabile. Că doar şi ei sunt astfel descendenţi ai Sf. Apostol Petru şi au luptat pentru…infailibilitatea lor. Şi tot dintre aceştia sunt cei care au fost de acord cu dogmele adoptate la sinoade. E o nebunie…
Dacă punem practica sinoadelor în paralel cu această dogmă, ce stă la bază Magisteriului bisericesc(reprezentând autoritatea papală), care dintre ele poate da naştere unei învăţăturii corecte şi sigure?! O dogmă dezbătută de 230 de Părinţi ai Bisericii sau…o dogmă aleasă…de…unul singur – dogmă incontestabilă de nimeni altcineva? Merg pe prima variantă…

Ortodoxia înainte şi după

Încă de la începuturi Biserica acorda un stătut special anumitor episcopi, numiţi patriarhi. Sub patronajul acestora, din istoria Bisericii, se desprind cele 5 mari patriarhii: Roma, Alexandria, Antioh, Constantinopol şi Ierusalim. În cadrul patriarhiei Romei, sau mai bine zis la conducerea ei, era prezentă persoana papei. Acesta se considera descendent al Sfântului Apostol Petru, considerat tot odată ca fiind cel dintâi apostol ca importanţă. Acest lucru îl voi contrazice într-un articol viitor. Marea Schismă s-a definitivat prin excomunicarea Patriarhului de la Constantinopol, Mihail I Cerularie, de către Papa Leon al IX-lea. Patriarhul de la Constantinopol, Mihail I Cerularie, a răspuns tot printr-o excomunicare a Papei.
Efectul marii schisme se poate reduce la un raport de patru la unu. Adică, din cele 5 mari patriarhii menţionate, una a devenit „catolică”(cea de la Roma), iar 4 (ATENŢIE!) au RĂMAS ortodoxe! Nu sunt de acord cu „ruperea bisericii în două” când situaţia reală arată ruperea unei patriarhii de alte patru! Roma s-a rupt şi şi-a proclamat „independenţa” confesională. Având în vedere faptul că după marea schismă, în biserica nou-formată, Catolică, au avut loc schimbări substanţiale, pe când Biserica Ortodoxă şi-a continuat cursul istoric sub aceeaşi formă, umplând cerul de sfinţi, prin dogmele deja stabilite, consider că am tot dreptul să afirm că înainte de marea schismă era o singură biserică, Creştin-Ortodoxă, aceeaşi cu cea de astăzi, Creştin-Ortodoxă. Dacă vorbim de creştinism, înainte de marea schismă, acesta e sinonim cu Ortodoxia.

Ce se naşte din pisică, tot soareci mănâncă!

Acest splendid proverb îmi stă ca argument, un argument ceva mai nuanţat. Anumiţi teologi, pseudo-teologi sau simplii fondatori de culte ca: Martin Luther, Regele Henry VIII, John Knox, Robert Brown, Samuel Senbury, John Smyth, Michelis Jones, John şi Charles Wesley, Joseph Smith, William Booth, Mary Baker Eddy, etc.; au descoperit inadvertenţe sau greşeli dogmatice în biserica Romano-Catolică, ori au avut un interes personal (ex: Regele Henry VIII, ce a fondat Anglicanismul pentru că Papa nu îi acorda divorţul de soţia sa), ori, aparţinând altor culte deja formate, au decis să se reorganizeze confesional, RUPÂNDU-SE de cultul de care aparţineau. Protestantismul a luat astfel naştere prin RUPEREA unor penitenţi de biserica Romano-Catolică; iar alte culte Neoprotestante, prin ruperea de vechile confesiuni de care aparţineau(majoritatea protestante). A fost o reacţie în lanţ. Cei născuţi, crescuţi şi educaţi în duhul papist, au acţionat ca strămoşii lor, atunci când inadvertenţele au ieşit la iveală. Părintele Arsenie Papacioc punea întrebarea în felul următor: „De ce nu s-au întors la Ortodoxie?”. Originea lor e în greşelile dogmatice ale Catolicismului. De asta mulţi pur şi simplu nu vor să audă de Sinoade şi Sfinţi Părinţi , ce aparţin parcă DOAR Dreptei-Credinţe, fiindcă nici nu le-au combătut vreodată cu temeinicie. Existenţa Ortodoxiei reprezintă ruşinea lor, că în loc să se întoarcă la ceva ce a rămas peste veacuri, neclintit, au ales să se rupă în continuare.

Concluzia:

Istoric vorbind, cu demonstraţiile deja prezentate, Ortodoxia este Biserica lui Hristos, ce face legătura între momentul răstignirii şi prezent. Fără pauze istorice, fără ruperi, fără modificări spontane. De aici şi numele de DREAPTĂ-Credinţa. Pentru ca şi-a ţinut drumul istoric, drept! Este o religie bazată pe practică duhovniceasca/spirituală autentică. Dacă într-un conflict de genul Creştinism – Hinduism, am pune la înaintare bisericile protestante şi neoprotestante, s-ar concluziona că ce facem noi nu se numeşte religie.

În încheiere îl voi cita pe Petre Ţuţea: Protestantismul este religia dusă la nivel de grădiniţă…

Anunțuri

  1. Andreea

    Am o intrebare: De ce nu mai continuati ce ati inceput pe acest site?
    Doream sa continui lectura pe acest site ( pe care-l simt aproape de suflet )!

  2. Iulian

    Cine nu are batrani sa-si cumpere!In cazul de fata sa-i caute.Extraordinar cat de simplu si la obiect explicati.Poate intelege oricine.Va multumesc si nu va opriti arati in continuare tainele dreptei credinte.

    Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.

    Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

  3. ioan

    Am citit explicaţiile Dumneavoastră care, sunt extrem de comprehensive, punctează esenţialul dar nu sunt de acord în totalitate cu forma de exprimare : 1. Dreapta Credinţă este prin esenţa ei dreaptă şi nu are nevoie de ghilimele ca şi cum ar fi o pseudo credinţă luată în batjocură iar dacă aţi vrut citaţi din cineva indicaţi sursa.
    2. „Fără această intervenţie, care nu a anihilat complet prigoanele, creştinismul ar fi rămas o simplă sectă( precum era considerat în Iudaism, la vremea aceea), puţin răspândită, ce în scurtă vreme ar fi dispărut definitiv. ”
    Spre exemplu această afirmaţie este eronată deoarece indiferent câte prigoane are fi suferit creştinii religia Ortodoxă nu ar fi rămas „o simplă sectă care ar fi dispărut definitiv” deoarece, Religia Ortodoxă, ca mărturisitoare a lui Hristos este tot timpul Însufleţită de HAR coborât la sărbătoarea Cincizecimii pe care nimic NU-L POATE BIRUI ca atare, nu este o simplă sectă şi nu are termen de comparaţie fiind credinţa Întru Adevăr, deci nu poate fi comparată nici cu o simplă sectă.
    3. O altă afirmaţie nepotrivită : „O dogmă dezbătută de 230 de Părinţi ai Bisericii sau…o dogmă aleasă…de…unul singur – dogmă incontestabilă de nimeni altcineva? Merg pe prima variantă… ”
    Această afirmaţie în forma actuală poate induce o idee greşită cum că cei 230 de Părinţi ai Bisericii Ortodoxe dezbat discreţionar, de la sine putere ce este bine pentru Biserică iar noi suntem puşi să alegem răul mai mic, afirmaţie total eronată deoarece aceste erezii au fost combătute de către cei mai stăruitori în credinţă NUMAI prin insuflarea Harului care a fost în mijlocul Bisericii Ortodoxe în momentele cele mai grele, altfel, oamenii, fie episcopi fie papi fie că dezbat fie că aleg nu ar fi reuşit să desluşească Tainele Învăţăturii pe care s-a zidit statornicia Bisericii Ortodoxe în Veac.
    Spre că nu mi-aţi luat aceste remarci în nume de rău .
    Fie ca Bunul Dumnezeu să ne Lumineze cu Harul Său !

    • Doamne-ajuta!
      Nimic in nume de rau: Multumesc pentru remarci si pentru corectari.
      Pot totusi sa-mi permit cateva mentiuni. Principiul fundamental dupa care am lucrat e acesta: Nu poti sa-i vorbesti unui om ce s-a nascut, a crescut si a practicat crestinismul in duh rationalist, folosind temeiuri subtile de tip duhovnicesc – nu le va intelege. Catolicii si protestantii – ca rationalisti – se aseamana formidabil cu ateii, deci, desi lovesc cu biblia in masa, tot nu le poti talcui contextele istorice in sens duhovniesc. Altfel toata disputa s-ar rezuma la un singur argument: Asa a randuit Dumnezeu cu Biserica pe care a ferit-o de schisma. Si ar fi un argument cat se poate de pertinent in fata unei persoane care, paradoxal, se afirma a fi „credincioasa”, dar care nu-l va primi.

      Eu am folosit afirmatii istorice, acceptate si de necrestini si atei. In cadrul religiei iudaice a aparut un Invatator, care a adunat in jurul Sau ucenici, propovaduind o invatatura noua, diferita, deranjanta pentru evreii de la vremea aceea. A fost (in termeni crestini si simbolici) „caterisiti” sau „excomunicat”, adica El si adeptii nu au mai fost considerati parte din religia iudaica – fireste, pedepsit prin rastignire. Intrucat religia cea noua era in continuare propovaduita si facea adepti, contextul ne arata ca era echivalentul unei secte, desprinse, fireste, din iudaism. Asta e secta: o grupare mica, cu tendinte prozelitiste, ce se rupe dintr-o religie mai mare. Asta in sens istoric.

      De altfel, afirmatia mea arata DOAR punctul de vedere din care era privit crestinismul, la vremea respectiva. Legiferarea sa ii dadea autonomie, iar ce mai apoi urma sa fie impunerea sa ca si religie de stat, ii permitea chiar sa depaseasca iudaismul. Dar Dumnezeu a randuit ASA, ceea ce inseamna ca altfel nu ar fi fost bine. Nu? Si cel mai probabil, „altfel” (adica, fara Edict si fara Constantin cel Mare) ar fi reprezentat slabirea pana la disparitie a religiei (atunci considerata secta) crestine. Simplu.

      In sens teologic, crestinismul este cel care continua cursul firesc al religiei iudaice, alcatuita din proorocii ce au vorbit de Messia. Neacceptarea Lui ca fiind persoana in care se implinesc cele proorocite, reprezenta tagaduirea iudaismului si ruperea de el: deci cei ce nu L-au acceptat pe Hristos s-au „starpit din poporul lor” si au devenit secta. Asta, in sens teologic.

      Dar tema era alta: anume, justificarea necesitatii Imparatului Constantin in contextul istoric total nefavorabil. Acele persoane pagane (rationaliste, de asemenea) nu prea se sinchiseau de parerile teologice si de argumentarea duhovniceasca, ci mai mult de contextul lumesc, de cel istoric.

      Eu pe aceasta l-am tratat, intrucat acesta se cerea tratat de cei carora m-am adresat.

      Iar referitor la 230 vs. 1 in alegerea dogmelor, lucrurile stau asa: Noul Testament ne invata ca soborul primeaza, dar totodata Hristos interzice primatul, numindu-l pe acela ce vroia sa fie „intaiul”, ca fiind cel din urma, ca fiind cel mai mic si slujitor al tuturor. Alegerea dogmelor s-a facut de catre oameni, sub inspiratie divina. Au contat oamenii. De pilda, si Arie a fost un om, dar nu a fost suficient pentru a putea si el sa primeasca revelatiile dogmatice. Da, Dumnezeu se poate desfasura in orice context, indiferent de oameni – dar totusi, nu doreste sa o faca. De ce? Pentru ca cele ce le randuieste oamenilor, sunt pentru oameni – deci ii sileste sa se implice. Nu sunt necesare Lui, ci noua. Dupa cum noi vom fi dispusi sa le primim, asa El le va da.

      Deci, forma in care s-au dezbatut dogmele a contat. Una era biblica, alta nu. Omul avea sa respecte randuiala data de Dumnezeu, iar Dumnezeu implinea cererile lui: luminarea mintii prin dogmele dumnezeiesti. Cand papalitatea, cazuta prin schisma direct in erezie, a sarit peste Cuvantul Mantuitorului, harul nu a mai lucrat.

      Asta, pentru tine: in sens duhovnicesc.

      In sens rationalist, o serie de matematicieni au demonstrat ca: „cu cat este mai mare numarul celor ce participa in luarea unei decizii, cu atat gradul de rationalitate este mai mare”. Asta pentru cei ce nu inteleg sensurile duhovnicesti.

      Pace si lumina!

  4. ioan

    Mulţumesc pentru timpul acordat citirii, redactării şi pentru dedicaţie. Eu NU am contestat plinătatea caracterului sobornicesc deoarece însuşi Mântuitorul face referire la importanţa comuniunii în îndeplinirea lucrării sale „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” Matei (18 :20). M-a deranjat ca nu evidenţiaţi importanţa Harului lui Dumnezeu care s-a pogorât în mijlocul celor care îi cereau ajutorul şi puneţi problema unei alegeri 230 vs1 de parcă e pe preferinţe nu pe rânduiala lui Dumnezeu, aici nu prea există explicaţie logică şi tabere de care să ne situăm Adevărul e doar unul nu poate fi tăgăduit.
    2 Contextul istoric nu este deloc potrivnic bisericii ortodoxe, mulţi sectari au impresia că Biserica s-a destrămat odată cu căderea imperiului de Apus,deci pe motive de luptă politică. Lucru contrazis tocmai de istorie deoarece Imperiul de Apus a căzut în 476 iar aşa zisa „Mare Schismă” (4vs1) s-a produs în 1056 ceea ce înseamnă că nu politicul a fost decisiv schismei ci tocmai dorinţa de expansiune a Patriarhiei de la Roma care dorea separarea de ceilalţi şi proclamarea autocefaliei pornind de la un fundament contrazis tocmai de Mântuitor, lucru dovedit şi de introducerea unor practici contradictoriii în Apus fără acordul soborului.
    Explicaţia cu secta are sens după intervenţia a doua, dacă e privită din ochii iudeilor şi al păgânilor de la acea vreme care priveau creştinii ca pe nişte sectanţi. Totuşi, legiferarea creştinismului ca religie oficială nu îi dădea doar autonomie era în primul rând recunoaşterea caracterului autentic de credinţă mărturisitoare lui Hristos care va supravieţui timpului. Oricum eu m-am inspirat din aceste scrieri şi scopul nu a fost critica destructivă a efortului depus de dumneavoastră pentru a explica .
    Doamne ajută !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: